Lumea unui nebun iubitor de oameni

Am avut cândva un prieten despre care obișnuiam să cred că este nebun. În tăcerea lui țesută paradoxal dintr-o abundență de cuvinte adesea lipsite de sens, distincția de ”nebun” îl onora. Frământarea era profesia lui, iar auto-interogarea insistentă  era instrumentul lui esențial. Cu părul răvășit mereu, își târa intrebările, visele și neîmplinirile pe străzile orașului în care locuia și fără să fie neapărat un solipsist, era absent la lumea din afara lui. Cu toate acestea setea de zumzet și-o împlinea cu ajutorul câtorva acorduri de chitară, fluier și saxofon. Acest om era mai viu decât foarte mulți dintre cei cărora le place să creadă că duc o viață dinamică. Cu toate că nu făcea decât să se plimbe pe străzi și să le zâmbească oamenilor pe care poate că nu îi cunoștea, purta un dialog neîncetat cu el însuși. Întâlnindu-l, urma să fii tras din prelungirea banală a zilelor pe care le trăiești , în afara ta, cu ajutorul unei singure întrebări care înlocuia formula de salut: Cristina, pe tine ce te face să te bucuri? În momentele în care întrebările lui mă reduceau la tăcere, obișnuia să mă îmbrățișeze, ca și cum și-ar fi extras răspunsurile din resorturile unui simplu gest. Ulterior am constatat că lămuririle lui urmau întradevăr traseul unor gesturi menite să apropie oamenii între ei. Fără să aibă conștiința propriei frumuseți, își căpăta farmecul, candoarea și inocența tocmai din această ignorare a modului în care le apare celorlalți.

Privindu-l am realizat că în timpurile acestea, am renunțat să ne mai vorbim față către față, înlocuind acest tip de comunicare cu cel de interfață către interfață. Felul în care alegem sau aleg alții să apărem în societate, ne condiționează posibilitățile de comunicare. Mergând un pic mai departe cu acest gând, aș putea afirma, scriind în numele meu, că teama de a apărea în fața oamenilor exact așa cum suntem, cu neputințele, cu exagerările, stereotipurile și banalitățile noastre devine tot mai acută. Ne stăpânește în mod special ipocrizia de a ne considera într-un anumit sens deosebiți, trăsătura aceasta fiind construită cu minuțiozitate având la îndemână câteva ingrediete, spre exemplu farmecul, misterul, excentricitatea. Fără sarea și piperul apariției noastre în lume, avem o existență mult prea obișnuită, ternă, plată. Ne sperie firescul și în definitiv autenticul.

Tocmai această abordare este cea care nu îi poate fi atribuită prietenului meu. Te frapa, atunci când îl întâlneai, intensitatea curiozităților sale și urmele pe care frământarea i le grava pe chip, dar mai presus de toate, capacitatea lui de a se bucura. Prin tot ceea ce făcea constituia o notă discordantă a lumii în care trăim. Privind în sufletul frâmântat al acestei ființe, nu reușeam să îi intuiesc adâncimile, iar imposibilitatea aceasta de a-i semnala marginile întărește diferența dintre el și lume. Privind în inima consumerismului însă, deci în inima postmodernității, îi intuim tendința de a înlocui setea de infinit a omului, cu setea de finit, cu bucuria posesiei unui lucru material, deci cu limite perceptibile.

Sfârșind aici descrierea prietenului meu, poate că ar fi dificil de precizat în ce constă diferența dintre el ca un om nebun și un artist sau un filosof anume. Nebunia lui este dragostea: dragostea pentru oamenii pe care îi cuprinde cu privirea, dragostea pentru copii, pentru flori, pentru iarbă sau ” dragostea care înflorește cireșul, care crește copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul”. Cea de-a doua latură a nebuniei sale constă în faptul că acolo unde dăruiește tot, nu așteaptă nimic în schimb, nici măcar acel ”mulțumesc” formal care este pâinea contemporanilor noștri.

În timp ce prietenul meu este posesorul unei identități cu titlul scris simplu, ”David”, eu nu reușesc decât să mă risipesc într-un demers de sondare a suprafețelor pe care mă mișc și a imaginii pe care o creez, acest brand personal care îmi zădărnicește eforturile de a mă cunoaște în ceea ce am mai firesc, mai simplu și mai autentic. Nici David nu părea să dețină prea multe răspunsuri care să-i potolească setea de autocunoaștere, totuși ceea ce lui nu îi lipsea era iubirea pentru semeni, cu alte cuvinte mijlocul de cunoaștere în profunzime a celorlalți oameni cu care relaționa. În sprijinul acestei constatări, Savatie Baștovoi are următoarea explicație: ”Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să știe ce înseamnă să fii văzător cu Duhul, trebuie să știe că asta înseamnă să iubești. Când iubești până într-atât te dăruiești, până într-atât dorești să intri în voia celuilalt, încât să ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăiești în propria inimă, în propriul trup, în propria răsuflare, încât cel iubit dintr-odată ți se descoperă, în întregimea sa, în tine însuți, ca tine însuți.” Lumea în care trăim este monopolizată de individualism. Sunt prea mulți oameni preocupați de ”umanitate”, acest concept lipsit de sevă și degrevat de sens. Sunt prea mulți oameni cuprinși de dragostea abstractă pentru umanitate care ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă față de tine însuți. Mă refer la acea ”iubire” pe care a indicat-o și Dostoievski în Frații Karamazov:  ”Nu ştiu cum se face, dar am constatat că cu cât urăsc mai mult indivizii luaţi în parte, cu atât dragostea mea pentru umanitate în general e mai fierbinte…”

Pentru că am suferit de fiecare dată când am simțit că dragostea lipsește, un om cu nebunia lui David avea darul de a mă trezi. Mesajul lui era acela că dacă nu vedem iubirea în jur, este pentru că noi înșine nu o avem. Nu poți vedea ceva pentru care nu ai ochi. De atunci dragostea pe care am primit-o a fost de fiecare dată peste puterile mele de a-i răspunde.