Skip to content

Dincolo de seducție și de Eros

8 May 2010

”Iubirea fericită nu a intrat în istorie. Nu s-au scris romane

decât despre iubirea fatală, adică despre iubirea amenințată și

condamnată de viața însăși. Înălțătoare în lirica occidentală,

nu este nici plăcerea simțurilor,nici pacea fecundă a cuplului.

Mai degrabă este slăvită pasiunea iubirii decât iubirea

împlinită, iar pasiunea înseamnă suferință. ”

(Denis de Rougemont)

Adevăratul organ erotic al omului este creierul și poate că este îndreptățit să ne punem încrederea în această afirmație de vreme ce în fiecare zi ne alunecă privirea asupra frumuseții naturale a oamenilor pe lângă care trecem, iar dintre aceștia, atât de puțini par să ne ispitească cu adevărat, atât de puțini sunt înzestrați cu darul seducției. Cine este, în fond, seducătorul și în virtutea cărei forme a iubirii ființează el? Tind să cred că seducătorul își extrage seva din fibra lui Narcis, iar forma de iubire pe care acesta o elogiază este dragostea-pasiune(Eros). De ce? Voi încerca să explic în cele ce urmează.

Asemenea vânătorului, seducătorul își confirmă mereu valoarea făcând bilanțul victimelor răpuse de farmecul său. El este un colecționar de trofee. În sensul în care centrul de greutate al seducătorului rezidă în ceea ce este vizibil, acesta poate fi catalogat drept un colecționar de priviri. Este limpede că dincolo de privire, un seducător te poate conduce și către o lume pe care nu o cunoști pe de-a-ntregul, dar pe care ți-ai dori-o pentru tine și pe care chiar ajungi să o vizualizezi, în virtutea reveriei. Cu toate acestea, vizibilul rămâne apanajul seducției. De altfel, ce altceva caută un seducător decât niște suprafețe în care să se oglindească? Ce replică a gesturilor și a farmecelor sale nu îi va înflori un zâmbet într-un colț de gură? Când va înceta un seducător să mai fie el, să mai aibă conștiința propriei existențe? Când va înceta el să mai gândească cuvântul ”eu”? Căci deși ținta eforturilor sale pară să fie întotdeauna celălalt/cealaltă, în realitate seducătorul se află într-o permanentă căutare de sine, în ochii celorlalți. El nu caută propriu-zis iubirea, ci doar ațâțări ale acesteia. Cu atât mai mult seducătorul nu este un căutător al iubirii fericite, împlinite, deoarece victimă a efemerității gesturilor sale, el nu știe să slujească decât pasiunea și suferința, sortite la rândul lor aceleiași efemerități. Urmărind influențarea celuilalt, seducătorul nu este numai un Narcis, ci și un manipulator, activitatea sa desfășurându-se în registrul puterii.

Despre iubirea-pasiune, Denis de Rougemont scrie(poate mă hazardez considerând că scrie chiar exhaustiv) în ”Iubirea și Occidentul” într-un mod pe care nu pot decât să îl aprob. Plecând de la celebrul mit al cupletului Tristan-Isolda, autorul argumentează setea de suferință și de moarte pe care literatura, cea occidentală în special, ne-o induce, precum și fascinația pentru valențele estetice ale lipsei de morală pe care iubirea-pasiune adesea se fundamentează. Pentru o detaliere a ideilor amintite, recomand această lectură. ”Societatea în care trăim, societate a cărei obiceiuri nu s-a schimbat deloc în această privință, obligă iubirea-pasiune ca în 90% din cazuri să îmbrace forma adulterului. Desigur că îndrăgostiții vor invoca toate cazurile de excepție, dar statistica este crudă: ea respinde poezia noastră”, iată una dintre ideile avansate de Denis de Rougemont. ”Occidentalului îi place cel puțin la fel de mult ceea ce spulberă fericirea soților, ca și ceea ce o garantează. De unde această contradicție? De unde ni se trage această sete de nefericire? Ce idee despre iubire dezvăluie ea?” se întreabă autorul. Unul dintre răspunsurile pe care ulterior le creionează constă în aceea că Tristan iubește mai mult sentimentul de dragoste(iubirea de iubire), decât pe Isolda. La rândul ei, acesteia îi este suficient un vis pătimaș, fără să mai întreprindă alte gesturi pentru a-l păstra pe Tristan. Prin urmare, ceea ce îi unește pe cei doi este mai degrabă arderea(”Ei au nevoie unul de celălalt pentru a arde, dar nu unul de celălalt ca atare; și nu are fiecare nevoie de prezența celuilalt, ci mai degrabă de absența lui”). Ceea ce rămâne definitoriu pentru Eros este înflăcărarea, creatura nefiind altceva decât un pretext iluzoriu de care trebuie să te desprinzi imediat, câtă vreme unicul scop al acestuia este perpetua ardere, chiar arderea până la moarte. Legătura dintre iubirea-pasiune și narcisismul seducătorului se limpezește plecând de la următoarea explicație: ”Tristan și Isolda se iubesc unul pe altul, dar fiecare îl iubește pe celălalt numai plecând de la sine însuși, nu de la celălalt. Nefericirea lor își are astfel originea într-o falsă reciprocitate, mască a unui dublu narcisism”.

Există însă și acele extraordinare iubiri aparent rutinate asupra cărora puțini își îndreaptă atenția. De ce? Poate că ”preferăm ceea ce ne rănește, dar ne înalță, decât ceea ce pare să împlinească idealul nostru de viață armonioasă”. Altfel nu îmi pot explica de ce iubirea fericită este mai degrabă un personaj al predicilor creștine, decât un produs al istoriei, al culturii. Mulți sunt speriați, poate, de firescul unor experiențe simple. Cu toții visăm la o iubire ca-n povești, dar cel mai adesea această iubirea este încununată de suferință. Poate că pe undeva circulă ideea că perfecțiuea ar fi plictisitoare.

Iubirea împlinită este spirit care s-a localizat în celălalt, dar nu prin Eros, ci prin Agapae. Depășirea Erosului, a căutării jumătății prin Agapae, se face prin încetarea funcției privirii: ”ochii tăi pătrund în ochii mei, până în centrul inimii și aprind în măduva trupului meu un foc nespus de aspru” ar spune Marsilio Ficino prin vocea lui Apuleius. În ”Valabilitatea estetică a căsătoriei”, Kierkegaard explică relația dintre senzualul iubirii-pasiune și frumusețea iubirii împlinite, concretizate printr-un mariaj. El este de părere că frumusețea căsătoriei constă în faptul că senzualul nu este negat, ci este înnobilat. Altfel spus eticul integrează categoria esteticului, la fel cum religiosul le înglobează gradual pe amândouă: ”Iubirea conjugală nu numai că are întreaga frumusețe a primei iubiri, dar este și mai frumoasă pentru că ea conține, în ne-mediatul ei, o sinteză a mai multor contraste. Căsătoria este în profunzimea ei poetică. și dacă lumea a trebuit să constate, cu regret, că prima iubire n-a putut să fie dusă la bun sfârșit, eu deplâng acest lucru împreună cu ea, amintind în același timp că vina nu trebuie căutată în întâmplările începutului, ci în faptul de a fi avut un start greșit”. Această trecere de la estetic la etic și în final la religios, realizată prin iubire poate fi, de asemenea, identificată în următoarele cuvinte ce aparțin etnografului Ernest Bernea: ”În dragoste este multă poezie și frumusețe, dar ea trece dincolo de limitele acestea. Dragostea este o condiție a existenței însăși. Dacă mergem până în formele ei cele mai înalte și pure putem descoperi absolutul”.

Pentru a accentua problema iubirii-pasiune, Denis de Rougemont conchide: ”Trebuie să avem curajul să formulăm întrebarea: oare Tristan o iubește pe Isolda? Oare este iubit de ea? Numai întrebările prostești ne pot folosi, iar tot ceea ce pare clar ascunde ceva ce nu este deloc așa, cum spunea aproximativ Valery”. În continuarea acestor gânduri și la finalul acestui eseu, aș îndrăzni să mă întreb și eu: de ce elogiază oamenii atât de mult tipologia șarmantului și iubirea trecută exclusiv prin spectrul artistului?

Bibliografie:
Denis de Rougemont – ”Iubirea și Occidentul”, ed. Univers, București, 2000
Soren Kierkegaard – ”Valabilitatea estetică a căsătoriei”, vol. Opere II/2, ed. Humanitas, București, 2009
Ernest Bernea – ”Treptele bucuriei”, ed. Vremea, București, 2008
Alexandra Crăciun – ”Narcisismul și problemele reflectării”, ed. Paideia, București, 2002

Advertisements
5 Comments leave one →
  1. lumeaposibila permalink
    23 May 2010 8:17 AM

    In cartea lui Alain de Botton, “Despre farmecul lucrurilor plictisitoare”, am gasit un pasaj potrivit:

    “Seductia e o forma de actorie, o trecere de la un comportament spontan la unul modelat de public. Dar la fel cum actorul trebuie sa aiba o reprezentare despre asteptarile publicului, si seducatorul trebuie sa aiba o idee despre ce vrea sa auda persoana iubita – asa incat, daca exista un argument final impotriva mintitului pentru a fi iubit, acela e ca actorul nu poate avea nici o idee despre ceea ce emotioneaza publicul ei sau al lui.”

  2. Gonzo permalink
    31 May 2010 9:17 AM

    Acest eseu ar trebui dat drept exemplu in salile de clasa, pentru ca e foarte bine structurat/scris.

  3. 6 June 2010 10:09 PM

    Gonzo, iti multumesc. Cu toate acestea, cate as mai avea de criticat la adresa acestei structuri… 🙂

  4. 5 August 2010 9:12 AM

    “Altfel nu îmi pot explica de ce iubirea fericită este mai degrabă un personaj al predicilor creștine, decât un produs al istoriei, al culturii.” 🙂

    E corecta ideea, dar nu e corect tonul care insoteste ideea.

    Fericirea, asa cum e ea inteleaza azi, e utopie. Epoca Luminilor a transformat fericirea in utilitarism, si de aici in totalitarism. Rationalismul iluminist, care separa ratiunea de revelatie, cade intr-o mare minciunea: fericire fara suferinta; adica comoditate, conformism. Asta e utopie.

    In Biblie, Fericirile enuntate de Hristos sunt exact inversul ideii de “fericire” enuntata de Epoca Luminilor.

    “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
    Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
    Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
    Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
    Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
    Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
    Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
    Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
    Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
    Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.” (Matei 5: 2-12).

    Suntem nefericiti pentru ca suntem dependenti de cultura, istorie, rationalism, civilizatie, “free market”, universalitatea drepturilor omului (o utopie), eliberarea femeii iraniene de burqa, etc.

  5. Madalina permalink
    10 April 2011 7:53 PM

    Scrii nemaipomenit! Iti multumesc pentru lectura! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: