Skip to content

Ia-ți un scaun și vino cu mine pe marginea prăpastiei. Am să-ți spun o poveste.

1 June 2010

(un text mai vechi scos de prin ungherele lui ”My Computer”, astăzi, cu prilejul lui 1 iunie)


O poveste este un dar. Omul ce poate lega cuvinte în virtutea unui sens totalizator e stăpânit de un duh. E păcat, dar n-am avut o viață străbătută de asemenea spirite bune, cu toate că s-ar fi găsit  ascultători pentru ele. Gândurile mele, reunite, au luat forma unei singure povești pe care o voi împărtăși cu tine, acum. Copilule, de câte ori îți vei fi dorit să mă auzi spunându-ți câte o poveste inainte de culcare? Iartă-mă și…Haide, așează-ți scaunul aici, în margine!

Povestea unui vieți trăie cu moderație nu este simplu de relatat. Elementele de surpriză, ca și cele de suspans mai sărează o încercare de a lega cuvinte, altfel monotone. Pentru mine, viața s-a concentrat în decursul câtorva ani, iar ceea ce i-a urmat a fost doar o prelungire trăită cu gândul către mult așteptatul sfârșit. Ti-aș putea oferi chiar și o reprezentare a acestei vieți. Imaginează-ți o pensulă pe care o înmoi puțin în apă, o treci deasupra unui tub cu culoare, după care îi așterni vârful peste o bucată de celuloză. Vei obține un punct mustind a culoarea din tub. Vei dori apoi să transformi punctul într-o linie, să îi continui bucuria și vei mișca pensula în prelungirea lui. Ce vei obține? O traiectorie care treptat își pierde din intensitatea culorii sale inițiale. La un moment dat, pe neobservate, își va picta capătul pe țesătura aceleiași suprafețe de hârtie. Dacă vei privi atent, e posibil ca acel capăt să semene foarte mult cu peisajul care ne apare chiar acum sub ochi. Nu crezi? Acum gândește-te puțin la modul în care se succedă anotimpurile. Pentru mine, viața s-a oprit într-o zi de octombrie, iar zâmbetul nu îmi mai este acum decât un octombrie prelungit. Toamna locuiește pe buzele mele, iar părul nu-mi mai păstrează nici un rest de vară. Poate că  ai mai putea găsi încă urmele unui ceva poetic din compunerea surâsului acesta tomnatic, epava unui zâmbet întreg, cu ancora înfiptă în singura bucată de pământ stabilă pentru el: adolescența. Ah, zâmbet cu hublourile sparte, numește un tânăr care-l visează pe Dumnezeu, iar pe buze îți așează cu mâna sa un vers compus de Nichita! Tânărul acela are amnezie, el nu mai este. Mi-a rămas în minte doar întâlnirea cu un om vechi, înstrăinat, întâlnirea cu un om inexistent.

Mă urmărești? Gândului meu îi place să zburde, dar nu prea departe de casă. Mult prea departe de casă ești tu pe marginea aceasta de stâncă. Ce ambianță potrivită pentru a-ți povesti despre o artistă a momentelor dense. Mi-a fost spus că, într-o manieră personală, aș ști să opresc secundele în loc,  plasând în ele oameni. Inutil! Am cunoscut oameni al căror timp le era din naștere eternizat, pe aceia n-am reușit niciodată să îi prind în secundele mele, doar ei m-au introdus în ale lor. Câteodată este bine să nu întâlnești astfel de ființe. Secundele pe care ți le dăruiesc sunt o capcană, iar timpul lor nu este altceva decât o capsulă primejdioasă.

În zadar toate aceste minuni și toate învăluite de mister. Există vreo minune mai mare decât aceea de a fi ascultat cu ochii de un copil orb? Numai de oameni și de cer îi este dat să mai asculte. Cu textul sfâșiat la jumătate, orice poveste tristă  ar păli, întâlnindu-i privirea. La fel pățesc și eu uitându-mă, acum, la tine. Ah, și aveam atâtea tragedii de relatat, iar scena de final ar fi fost una atât de dramatică. Împreună am fi asistat la clipa în care mi-aș fi împins zilele înainte, în această râpă. Asemenea unor spectatori ai propriilor vieți, aș fi rămas alaturi de tine pe margine, scrutând cu privirea spectacolul căderii, clipa mutei agonii. Am pierdut testul oamenilor, nu mi-a mai rămas decât cel al îngerilor. Dar copilulule, e atâta renaștere în ochii tăi, încât îmi pare că între timp am coborât cu scaunele într-un tub de culoare și cu un vârf de picior am desenat un punct  nou pe inimă.

”El este înlăuntrul desăvârșit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuși punctul.”

Advertisements
3 Comments leave one →
  1. 1 June 2010 10:31 PM

    Cristina, la naiba! sunt prea obosita deatata lene ca sa inteleg ceva din textul asta! mi se pare mie sau e terbil de trist si vrea totusi sa sfarseasca cu o nota optimista? of! e prea complicat, prea complicat! 1 iunie, baloane, pasarele, desene cu creta pe asfalt, zahar pe bat roz, copii obositi carati de colo colo de mamele lor.. si cand colo la tine in text un copil fara vedere.. mi s-a rupt firu’ exact ca in Ally McBeal ca stii ca ea tot timpul are muzici in minte si cand ceva o ia pe neasteptate se aude ca o placa de pick-up zgariata..oh well! mai cetesc si maine o data! poate o fi mai vesel, poate descopăr copiii fericiti si mamicile turbate 😀 Mi-a placut totusi imaginea cu pensula si tubul si cum ai terminat textul, tinand cont de lucrul asta sunt sigura ca e un text f fain pe care numai eu nu l-am inteles! Kissy face! 🙂 Georgi

    • 2 June 2010 12:21 PM

      Draga mea Georgi,

      Aș strica tot farmecul oferit în dar cititorului daca m-aș apuca să decriptez textul. Dar… neavând pretenția că aș fi vreo scriitoare și as ști să învălui cu iscusință un mesaj, în cuvinte, (ah, problema cu virgulele devine tot mai presantă), mă văd nevoită să explic un pic ”intenția autorului”. 🙂

      Tema textului ar fi una ultra-bătătorită, cea a relației dintre copil și adult. Precum în filmele lui Tarkovski, chipul copilului poartă în sine lumina speranței și neprihănirea salvatorului. Inconștient, toate speranțele adultului se învârt în jurul copilului, în pofida fragilității celui din urmă. Menirea copilului ar fi aceea de a scoate din impas moral comunitatea în care a venit, grație unei înțelepciuni pe care el o are fiind mai aproape de o altă lume decât cea a noastră.

      Referirea la copilul orb nu este una ”ad litteram”.
      Mai mult nu mai spun. Cred că deja s-a făcut lumină.

      Te îmbrățisez!

  2. Elena permalink
    17 June 2010 8:17 PM

    “Abordez in sfarsit subiectul care ma atrage, ma fascineaza si ma ingrozeste. Sunt obsedatul care se arunca in prapastia de care se teme.”

    Era doar un citat din Julien Green care mi-a venit in minte citind textul.

    Tu? Incerc o exprimare la limita limbajului: te temi de lucrurile care iti produc teama, nu? Vad ca prapastia ta a ramas goala. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: