Skip to content

Strigătul mut

21 February 2013
Paris

Paris / Foto: Cristina Bobe

Din adolescență mi-a fost dor de oameni pe care nu i-am întâlnit. Încă de atunci, din amiezile de vară, când citeam pe pătură, în livada bunicilor și făceam cunoștință cu tot felul de idei. Mai mult decât să le citesc, le înghițeam. Fiecare gând din carte era simțit și trăit până la momentul în care realizam că au trecut minute, zeci de minute poate, în care nu mai citisem nimic. Mintea se detașase de carte și începuse să fabrice gânduri noi. Cărțile, pentru mine, erau doar o scânteie. Focul era hățișul de idei pe care le dezvoltam, dar la care nu aveam niciodată acces fără lectură. Cuvântul scris este cheia către mine însămi.

Tocmai pentru că trăiesc în lumea din mintea mea am fost, mai mereu, tăcută. Când tăcerea și singurătatea nu te mai sperie începi să devii un om viu. Stând pe malul unei liniști, privești cu mai multă luciditate și siguranță vârtujurile unei ape învolburate. Tăcerea te redă ție însuți și te învață să asculți o lume care nu e neapărat cea a sunetului. Pe de altă parte, gândul nerostit este un potențial neconsumat, o purificare pierdută, o comuniune neîntemeiată. Tăcerea este, în cazul meu, și o infirmitate. O expresie a timidității osificate în ani de viață. E nevoie de o intuiție a interlocutorului pentru ca aceasta să înțeleagă că toate cuvintele pe care le rostesc au colțuri, iar după colț întotdeauna mai este ceva care așteaptă să fie descoperit.

Livada cu gânduri / Foto: Cristina Bobe

Livada cu gânduri / Foto: Cristina Bobe

Poate pentru că nu am avut niciodată un apetit pentru narațiune, îmi vine atât de greu astăzi să încheg povești care să mă exprime. Poate pentru că din filme și cărți nu rămâneam niciodată cu șirul întâmplărilor, ci cu acele elemente care îmi induceau stări. Stări diverse. Cred că asta înseamnă să înghiți cuvinte. Cuvintele transcend. Ating suprafețe interioare. Vibrează. Generează o mișcare. Mișcarea se consumă, iar cuvintele dispar.

M-am consolat mereu cu versul lui Nichita (”Tu ai un fel de paradis al tău/ în care nu se spun cuvinte”), până ce am conștientizat că paradisul meu mă ține captivă. În paradis nu este bine să fii singur. Mi-am dorit mereu sa întâlnesc oameni care să vibreze la aceleași cuvinte, sunete și imagini, care să mă salveze de la a locui singură într-o idee.  Aș face oricând o casă dintr-un gând și i-aș aprinde focul în șemineu, dar cineva trebuie să treacă prin fața ferestrei și să vadă lumina în spatele draperiilor trase. Îmi este dor de toți acești oameni pe care nu i-am cunoscut.

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: